Ottawa: marele final canadian
Vestul ne-a apropiat de linia de sosire. De fapt, micii noștri echipieri mai aveau un ultim pas în călătoria de întoarcere spre Quebec: Ottawa! Cum Mario este din această zonă și cum eram într-un road trip canadian, ne-am gândit că nu există un mod mai bun de a încheia în mare stil această aventură incredibilă decât cu un foc de artificii de ziua Canadei!
Ca să ajungem acolo, a trebuit să accelerăm ritmul pentru a parcurge cei 3.400 de kilometri care separă orașul nostru de oprire, Canmore, de capitala Ottawa. Totul în mai puțin de patru zile! Drumul se desfășura în fața noastră și am putut folosi timpul de călătorie pentru a lucra neîntrerupt cu excepția câtorva denivelări și gropi din când în când!
Odată ajunși în Ontario, am decis să schimbăm traseul și am ales autostrada 11 în locul autostrăzii 17. Am urmat malurile lacului Helen la apus. Ultimele raze roz mângâiau siluetele vârfurilor de pini de la marginea lacului. Totul era cu adevărat frumos. Am mai depășit câteva vehicule, apoi, odată cu lăsarea nopții, doar camioanele mai apăreau în liniștea nopții. Aveam impresia că suntem în mijlocul pustietății, înconjurați de întuneric. Ce impresie incredibilă! Pe marginea drumului, am trecut pe lângă un urs și mai apoi pe lângă un lup! A fost o experiență suprarealistă și magică.
Chiar când eram pe punctul de a pleca din Geraldton, un indicator ne anunța că până la următoarea benzinărie erau peste 200 de kilometri. Din păcate pentru noi, mai aveam combustibil în rezervor doar pentru 130 de kilometri. Aici nu există serviciu de noapte, așa că am petrecut noaptea în fața benzinăriei, care urma să se deschidă a doua zi dis-de-dimineață. O ocazie excelentă pentru Mario și Martin de a face câteva fotografii superbe cu Calea Lactee!
Drum, drum și iar drum. Și, în sfârșit Ottawa! Am ajuns în capitala canadiană la începutul după-amiezii, iar energia din jurul sărbătoririi zilei Canadei era palpabilă! Roșu și alb peste tot. După prânzul de la The Works, unde eu m-am bucurat de burgerul meu cu portobello, Mario și-a luat baconul prăjit (ați citit bine: bacon pané și prăjit!), iar băieții și-au luat burgerii uriași, ne-am putut întâlni cu Cédric Meloche, directorul de dezvoltare comercială pentru Postech Ottawa, pe șantierul unuia dintre proiectele lui de top!
În fața unei case suspendate la circa 3,6 m în aer am discutat despre coordonarea pe care o necesită acest tip de proiect. „Ne-a luat două zile și jumătate, iar autoritatea locală a venit. A trecut inspecția și totul a mers minunat!” Dintre toate șantierele pe care le-am vizitat, punctualitatea și rapiditatea instalării au revenit mereu ca atuuri care conving un antreprenor general să lucreze cu Vistech, și înțelegeam de ce: un șantier, înainte de toate, trebuie să respecte un program strâns! „A trebuit să deconectăm apa și electricitatea, apoi să săpăm. După aceea, eram pregătiți. Dar, înainte de a repoziționa casa, a trebuit să terminăm de turnat betonul în jurul piloților noștri, apoi să reconectăm totul etc.”, a explicat Cédric, în timp ce făceam turul acestei case mari pe două niveluri.
„Încercăm să abordăm inginerii cât mai des posibil, oferindu-le prezentări despre piloții noștri elicoidali și despre proiectele pe care le-am putea realiza cu ei”, a explicat el. „Suntem într-o etapă în care produsul nu vine automat ca soluție, dar, odată ce am lucrat cu o firmă, aceasta continuă să lucreze cu noi!”, De fapt, Cédric și echipa lui câștigaseră acest contract propunând o soluție firmei de inginerie însărcinate cu repunerea casei pe fundație.
Plecați și prinși de mulțimile venite la festivități ne-am îndreptat spre marina pentru a ne întâlni cu „Moe”. Aceasta este porecla dată lui Maurice Taillefer, partenerul Vistech Ottawa. Cédric este mâna lui dreaptă și se bazează unul pe celălalt ca lucrurile să se facă. „Moe este genul de om care găsește mereu o soluție. Eu mă ocup de birou și de partea de afaceri și știu că pot conta pe el oricând.” Maurice era numai zâmbet, așteptându-ne pe ambarcațiunea lui de circa 13 m: o barcă frumoasă care urma să ne scoată pe râul Ottawa ca să vedem focul de artificii. Dar mai întâi am făcut o scurtă oprire la un mic restaurant pe care Moe îl frecventează, unde am ancorat barca. Toți ne-au întâmpinat. „Sper că ați avut o călătorie bună. Acum, să încheiem această aventură cu o seară frumoasă!”
Am luat cina. Barca era plină. În sfârșit, ne-am bucurat de priveliștea liberă și clară a focului de artificii. A izbucnit pe cer, luminând noaptea, Parlamentul și fețele noastre zâmbitoare. Apoi marele final: o explozie de culori, sunete și forme! În timpul acestui spectacol grandios, l-am ținut aproape pe câinele meu, Ila; nu-i place focul de artificii și tremura, așteptând să se termine. Ultimele lumini s-au stins de pe cer și am adus barca înapoi. Am oprit camerele, ne-am făcut bagajele și ne-am luat rămas-bun de la Cédric și Moe. Este ultima dată când mai pornim la drum, pentru că mâine ducem rulota înapoi la Montreal.